Moartea nu este pedeapsa supremă…

Arad…încotro?!?!?
November 21, 2016
Din nou prin România…#PrinTaraHategului II
December 5, 2016

Moartea nu este pedeapsa supremă…

Omul mereu încearcă să fie altfel, altundeva, să ajungă cât mai departe. De ce această nebunie? De ce această fugă de responsabilitate? De ce această fugă permanentă de viaţă, de moarte?

Răspunsul este simplu: de când Prometeu a furat focul zeilor şi l-a dăruit oamenilor, purtăm în gene nevoia dureroasă de cunoaştere, nevoia de a măsura tot timpul propriile posibilităţi şi limite, dorim cu disperare să fim alţii, altfel, altundeva.

Deoarece nevoia de cunoaştere, de depăşire a proprilor limite predomină omul alege să fugă de necunoscut.

Din cele mai vechi timpuri toate lucrurile necunoscute au fost evitate, dar iată că în noua  lui aventură cu necunoscutul, omul, descoperă noi continente, coboară în abisul mărilor, îşi construieşte rachete sofisticate pentru a ajunge la stele.

Dar după stele ce am putea descoperi? Tainele vieţii, a morţii sau  iadul şi raiul?

De ce să ne lăsăm cuprinşi de frică, de teamă când ceea ce am putea descoperi ne-ar putea transforma viaţa într-un mod decisiv?

Lipsa noastră de curaj şi chiar de demnitate a compromis moartea deoarece smeriţi acceptăm destinul, acceptăm moartea fără a cerceta, fără a încerca măcar să desluşim taina vieţii dacă nu a morţii. 

Dacă stăm să ne gândim un pic mai tranşant, dacă am lăsa la o parte sentimentele, ideile preconcepute întreaga lume este pentru fiecare dintre noi un necunoscut şi este dureros să nu ştii de ce trăieşti, de ce mori şi de ce renaşti.

În această veşnică cercetare, în care căutăm adevărul absolut, chiar dacă nu recunoaştem, batem la porţile aceluia pe care îl numim Fiinţa Supremă sau Dumnezeu şi după fiecare uşă deschisă găsim doar spaime şi incertitudini, ajungem la “casa”, unde nu sălăşuim nici noi, cu atât mai puţin CEL PE CARE ÎL CĂUTĂM, forţaţi de resursele noastre limitate,  ţelul nostru e golit de conţinut şi, vai, ajungem, prin resemnare ucigaşi de vise.

 În marea aventura pe care ţi-o oferă demiurgul ar trebui să descoperi tainele acestei lumi şi să accepţi moartea, ca o renaştere, ca o devenire,  pentru că numai acceptând moartea găseşti adevărata valoare a vieţii.

Recunosc că în adolescenţă nu ai cum să desluşeşti tainele vieţii sau a morţii.  Dar tot timpul se pune problema morţii. Mulţi cred că moartea este pedeapsa supremă. Eu nu cred acest lucru pentru că zeii nu pedepsesc prin  moarte.

Prometeu a fost condamnat de Zeus ca un vultur să-I sfâşie ficatul, neîncetat, iar acesta să se refacă, lipsindu-l de posibilitatea morţii care I-ar putea sfârşii chinurile.

Sisif a fost condamnat la muncă veşnică, lipsită de finalitate, tocmai din cauză că moartea I-ar fi fost o izbăvire.

Titanii învinşi de zeii au fost închişi în măruntaiele pământului fiid lipsiţi de speranţa eliberării sau a morţii.

Ar fi absurd ca o entitate veşnică să pedepsească prin lipsirea altora de un concept sau o stare care Îi este necunoscută. 

Moartea nu este pedeapsa supremă pentru că moartea nu ţine de oameni, moartea ţine de Dumnezeu şi numai el e în măsură să ofere pedepse. Dar moartea nu este o pedeaspsă, ci o izbăvire pe care ţi-o oferă demiurgul.

Să mori pentru a simţi că ai trăit, să mori pentru a renaşte. Ce ar putea fi mai frumos? Să mori şi să ajungi în paradisul tau.

Paradis construit prin decenii de muncă, încercări, vise, dezamăgiri, regăsiri de sine, speranţe.

Murind fiecare dintre noi ajunge într-o oarecare măsură zeu.  Şi de fapt  nu asta îşi doreşte omul din totdeauna?

Lucrul cel mai trist este că prin mândria, aroganţa, lipsa de curaj şi demnitate pe care o arată oamenii, ei nu vor ajunge niciodată să înţeleaga de ce trebuie să moară…Sunt prea puţini cei care pot suporta idea morţii…Nu ştiu ce importanţă au visele, aspiraţiile, iubirile deoarece fiind atât de departe de toate nu mai apreciază adevărata importanţă a acestora.

Ajungând aici, firul subţire de mătase, cel ce-L desparte pe Dumnezeu de om  se va rupe şi singurul adevăr etern va străluci pe toate cerurile senine ori zbuciumate ale secolelor ce vor veni: “nu recunosc o altă superioritate a unui individ faţă de altul, fie el vierme, peşte, mamifer, om sau Dumnezeu decât Bunătatea!”

Eu nu cred în existenţa raiului şi a iadului,cel puţin nu cred în raiul şi in iadul prezentat de experienţa creştinismului.

De ce nu ar există un  loc nedefinit, undeva, în care sufletele să-şi găsească liniştea, iertarea? Eu cred că acest loc există, loc al purificării în care fiecare muritor îşi crează raiul sau iadul.

Dacă lumea noastră este o lume a culorilor, probabil că acest necunoscut este o lume a contrastelor. Eu văd raiul alb, iar iadul negru. Dar bineînţeles că albul nu poate exista fără negru, iar negrul cum ar exista fără alb?

Existenţa raiului se datorează iadului, iar a iadului se datorează raiului.

Moartea este percepută greşit de majoritatea muritorilor, dacă raiul este viaţa şi iadul este moartea nimic nu are sens. Să mori pentru a trăi şi a muri din nou? Sau să trăieşti pentru a muri şi a deveni propriul Creator?

Atunci care este sensul vieţii, dar al morţii?

Pentru mine orice sfârşit este un început, orice moarte poartă în ea o renaştere. Sensul vieţii este viaţa şi sensul morţii este tot viaţa.

Mi se pare nedrept să acuzăm demiurgul pentru vina de a fi creat moartea şi mai ales pentru vina de a o oferi ca pe o pedeapsă, deoarece cum am mai spus moartea este un avantaj. Şi fiecare dintre noi beneficiem de acest avantaj mai devreme sau mai târziu.

Trebuie să învăţăm să ne făurim o altă moarte, să murim cu faţa spre cer, spre stele, pentru că numai aşa vom scăpa de teama de necunoscut.

Programaţi, ca oameni, să percepem spaţiul şi timpul ca ceva finit, cunoscând doar o mică dimensiune a existenţei spaţio-temporale a “minunii” că suntem şi ameninţaţi de probabiltatea că  nu vom mai  fi, ne scapă întregul, ne scapă esenţialul, ne scapă dimensiunea infinită a posibilităţilor, care depăşesc percepţia noastră cotidiană.

Un lucru sau o stare veşnică are o valoarea infinit mai mare decât o stare vremelnic închistată în spaţiu şi timp. Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit…

Dacă am reuşi să înţelegem matematica ca un adevăr absolut, poate că am renunţa la Dumnezeu, dacă l-am înţelege pe Dumnezeu poate că am renunţa la matematică şi ne-am bizui pe intuiţia sau crezul care zace in noi.

Este greu pentru o sămânţă să vadă dincolo de patru anotimpuri, aşa cum este greu pentru o stâncă de bazalt să înţeleagă ingineria barocă şi frumuseţea disperată a bătăii unei aripi de libelulă.

Este imposibil pentru om să înţeleagă ritmul şi simfonia valurilor ce-şi torc nemurirea pe plaje de corali, când singurele clipe de care se poate agăţa sunt clipa naşterii şi a morţii, în speranţa unei învieri prea îndepărtate.

În fiecare zi îmi construieasc Raiul şi în fiecare zi îmi distrug Iadul, iar timpul ce mi-a mai rămas este umplut de Beethoven, Mozart şi Bach, de Michelangelo, Picasso şi Brâncuşi, de Shakespeare, Victor Hugo şi Cioran, de vuietul războaielor fără rost, a “revoluţiilor” furate  şi a birocraţiei care zi de zi ne micşorează, ne “ieftineşte” viaţa.

Dar ştiu şi cred că niciodată nu voi renunţa la singurul lucru pe care îl pot duce cu mine, lipsit de poleială, de conturi bancare, de avuţii mizere, care se numeşte demnitate umană, bunătate, spirit de sacrificiu, toleranţă, care nu poate fi cumpărat, vândut, pierdut, amanetat, şi trăieşte veşnic într-o citadelă mai trainică decât toate piramidele adunate la un loc, care nu poate fi distrus de ploi, vânturi, valuri sau uitare.

Aruncaţi în brazda timpului, germinaţi sub soarele mângâietor al grijei părinteşti şi udaţi de ploile şcolilor care ne-au “umflat” de cunoaştere, seceraţi de iubiri timpurii ori întârziate, dar totdeauna adunaţi în sacii recoltelor Dumnezeieşti, cântăriţi apoi la judecata supremă şi găsiţi potriviţi pentru a fi pâinea unei lumi mai bune, sau degradaţi la starea de “furaje” pentru dobitoace, dar totdeauna cu paiele arzânde ce vor ingrăşa ogoare vom fi mereu ori pâine, ori oameni, ori mii de stele, ori Dumnezeu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *