Aradul e sunet, e tăcere, e lumină şi întuneric, e muzică şi zgomot, e mişcare şi clişeu. E mărire dar și decădere, e istorie, tradiție și modernitate, inovație și conservatorism.
La naşterea mea ursitoarele au vrut să-mi dăruiască un oraș intim si cochet cu străzi tăcute, cu cladiri impunătoare, cu oameni prietenoși ale căror povești străbat vremurile și ne fac azi atât de bogați pe harta lumii.
Destinul meu lucrează prin amanunte, trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce mi se întâmplă. Am călătorit mult, am admirat alte palate, catedrale sau grădini, am aplaudat dansatori de flamenco, toreadori, balerini, am admirat lalelele la ele acasa dar sufletul Aradului mi-a șoptit mereu că acasă e totul !
Aradul, este ACASĂ. Aradul este casa mea precum și a multora dintre voi. Aradul este ISTORIE. Aradul este locația care în timpul Mariei Tereza era considerată a avea o cetate de necucerit. În 1840, Aradul, a avut una dintre primele bănci de economii de pe teritoriul României, aici au fost înființate prima fabrică de automobile din Ungaria şi de pe teritoriul actual al României (Marta – 1909), prima fabrică de jucării din ţară (Arădeanca – 1959) şi prima fabrică de ceasuri din ţară (Victoria – 1962). Aradul este casa Consiliului Național Central Român care a pregătit actul unirii de la Alba Iulia. Prima linie electrificată din estul Europei și a 8-a din lume a funcționat din 1913 la Arad.
Să vă spun că primul teatru de piatră din ţară, inaugurat în luna mai 1817 este la Arad? Sau că în 1833 se înființează al şaselea conservator muzical european – primul din ţară, aici la ARAD? Sau că prima şcoală a oraşului, cu predare în limba germană, a fost înfiinţată în anul 1715, iar prima şcoală pedagogică din Transilvania a fost înfiinţată tot la Arad, în anul 1812.
Să nu uităm de sport… în anul 1890 s-au pus bazele a ceea ce avea să fie primul club de canotaj din Transilvania, club ce mai târziu, în anul 1923, organizează tot la Arad primul campionat naţional de canotaj din România. Era inevitabil ca „sportul-rege” să fie lăsat la o parte, la Arad jucându-se în anul 1899, primul meci oficial de fotbal din Transilvania. Decenii mai târziu, UTA, cea mai de seamă echipă de fotbal pe care Aradul a dat-o României, ajungea să aibă în palmares şase campionate câştigate, două cupe ale României şi o prestaţie în sferturile cupei UEFA, câştigându-şi titlul de „campioana provinciei”.
Dar să revenim în anul de grație 2016 când Aradul este mai mult tăcere, întuneric, zgomot și decădere. Fiecare cuvânt pe care-l scriu acum mă rănește adânc în suflet pentru că Aradul este casa mea, Aradul este parte din ființa mea și sufar și mă doare să văd cum cărămidă cu cărămidă ne pierdem identitatea, ne pierdem apartența, ne pierdem pe noi înșine. Mi se pare inadmisibil ca un Arad cu așa o istorie și cu un așa trecut de poveste va deveni un anume oraș anonim șters de pe itinerariul oricarui turist poate din lipsa de interes, de promovare sau poate din vina noastră.
Colind lumea în lung și în lat și-mi laud orașul, îl pictez în culorii vii, orașul pentru mine traiește…și ajung la un târg internațional de turism și abia aștept să-mi vad orașul/județul drag și rămân siderată, captivă într-un alt timp, șocată și blocată în fața unui stand:
Încerc să-mi dau seama dacă am folosit ceva mașină a timpului și m-am întors în liceu unde la firma noastra imaginară organizam standuri la diverse târguri (și erau cu mult mai bine și frumos aranjate ca acesta) sau trăiesc într-un film prost. Cum este posibil ca un oraș fost candidat la titlul de Capitala Europeană a Culturii să aibe un stand atât de amator, ieftin și total neprofesionist?
Cum este posibil ca în anul 2016 să agățăm poze scoase la imprimantă pe o sfoară prinsă cu scotch de pereții standului? Mă tot minunez privind standul și găsesc răspuns la întrebările care mă frământau de ceva vreme… acum știu că suntem din ce în ce mai puțini cei care considerăm Aradul ca fiind ACASĂ, că noi degeaba ne dorim turiști, că degeaba ne prețuim orașul, istoria, cultura sau valorile când cei care sunt platiți să-l promoveze o fac în derizoriu și de dragul de a face ceva.
Mai jos puteți observa cum Oradea sau Sibiul aleg să se promoveze: atractiv, în pas cu timpul, vesel, profesionist…
Doresc să vedeți aceasta postare ca un manifest, o revoltă, un strigăt de disperare al unui oraș al cărui timp a fost și când voi nu erați și va dăinui și când nu veți mai fi. Să vă bucurați mai degrabă că nu ați trecut degeaba pe străzile orașului. Ați lăsat o piatră, o casă, o școală, o biserică, o grădină cu flori. Este momentul să vă implicați! Nu lăsați orașul să sufere!
Îmi doresc ca ceea ce am trait la acest târg să fie un vis urât, o scăpare. Visez în continuare la un Arad plin de turiști, la un Arad viu, la un Arad reînviat și ca întotdeauna îmi ofer tot sprijinul celor interesați în mod voluntar.
Iar pentru voi, dragi arădeni vă rog să nu uitați un lucru: Aici e casa ta, iar casa ta nu pleacă niciodată…