Era o după amiază de septembrie…. Mirosul smochinelor prea coapte îmi tăia respiraţia. Parcă auzeam ultimele acorduri ale unui flaut, când razele Soarelui se topeau şi abandonau în umbra de mahon bronzul statuii faunului din Vila Misterelor. M-am aşezat pe o piatră şi parcă auzeam hârâitul carelor grele, încărcate cu grâne, venind dinspre port. Lângă mine o umbră, o nălucă, o pală de vânt, o atingere, un gând… Îmi aduc aminte când oraşul era viu şi coboram pe ţărm printre valurile înspumate ale mării. Parcă simt şi acum înţepătura nisipului fierbinte, a scoicilor măcinate de timp. Să fi fost oare sudoarea pietrificată a statuilor neterminate? Retrăiesc legende din lumi de mult uitate, nepământeşti şi stranii, cu foste iubiri şi războaie îndepărtate.
Foto: Pinterest
Dar vai, sună un clopot (un fluier? un cimpoi?)… e doar semnalul ghidului ce adună turiştii… mirajul se sparge. visul s-a dus… vraja de topeşte…eu plâng singură în gloată. Întorc privirea… Vulcanul Vezuviu doarme tăcut…sunt sute de ani de când acesta a acoperit definitiv Pompei-ul şi a oprit viaţa în loc într-un tablou dramatic dar în acelaşi timp plin de iubire şi duioşie. Pompei-ul a rămas acoperit de un strat de 22 metri de cenuşă până în anul 1748 când primele săpături arheologice au scos la iveală dovada existenţei oraşului întins pe 66 de hectare şi cu 25.000 de locuitori.
Orice vizitator care alege să viziteze Pompeiul trăieşte brusc o întoarcere în timp… Pompei-ul se descoperă stradă cu stradă, casă cu casă, poveste cu poveste…Edificii opulente, monumente şi case spectaculoase împodobite cu statui, fresce, mozaicuri sau picturi denotă importanţa artei în viaţa romană şi faptul că arta făcea parte din cotidian.
Foto: Pinterest
Erupţia vulcanului este relatată de Plinius cel Tânăr care în scrisorile sale îi povestea istoricului Tacitus cum au fost distruse „cele mai frumoase locuri de pe lume“, oraşele Pompei, Herculaneum şi Stabiae. Mulţi scriitori au fost fascinaţi de povestea oraşului împietrit printre care Dickens, Twain, Stendhal sau Goethe.
Partea cea mai impresionantă din vizita în Pompei se desfăşoară în Grădina Fugarilor, unde se văd trupurile pietrificate ale oamenilor surprinşi de erupţie în urmă cu aproape două milenii. Giuseppe Fiorelli a inventat o tehnică prin care injecta o răşină în trupurile găsite în cenuşă, iar apoi le putea extrage fără a deforma contururile. Şocant este faptul că figurile lor resemnate sau disperate exprimă adevărata expresie a tragediei care a cuprins oraşul.
Foto: Pinterest
Pompei şi vulcanul Vezuviu vor continua să existe ca istorie şi ca prezent, exact ca fiecare din noi… Fiecare om îşi pune măcar o dată în viaţă întrebarea “ce s-ar fi întâmplat, ce viaţă ar fi avut” într-o altă epocă mai mult sau mai puţin îndepărtată. Fantezia noastră se blochează de bariera viitorului căci fantezia noastră e limitată, dar suntem atraşi de trecut fiind mânaţi de gustul explorării, al miresmelor de basm oriental şi de spiritul de aventura pe care ţi-l oferă istoria într-o postură comodă de spectator la cinematograf.
Foto: Pinterest
Dacă aş fi trăit în Egiptul Antic poate aş fi fost o preoteasă a zeiţei Isis aşteptând cu nerăbdare revărsarea Nilului aducător de viaţă şi aş fi scris pe suluri de papirus poezii de dragoste interzise.
Dacă aş fi trăit în Evul Mediu cu siguranţă că aş fi fugit de Inchiziţie pe pământuri noi locuite de oameni îmbrăcaţi în ghirlande de flori şi pene multicolore încercând să regăsesc paradisul pierdut.
Dacă aş fi trăit Revoluţia franceză poate capul meu gingaş, de marchiză, ar fi căzut în coşul cu nuiele sau poate aş fi strigat pe baricade “ Liberte, Egalite, Fraternite”…
Dacă aș fi trăit în Aradul interbelic m-aș fi plimbat pe Corso în trăsura baronului Neumann admirând clădirea Primariei şi Teatrul, aș fi stat la resturantul Palace ascultând „Zaraza”…
Am ajuns sa fiu contemporană cu voi în anul 2017 când călătoriile nu sunt doar modalităţi de a explora locuri noi sau de a învăţa despre diverse culturi ale lumii. A călători înseamnă și a te descoperi, a afla cine ești cu adevarat, a descoperi fericirea. Călătoria mea este atât una fizică în diverse părți ale lumii cunoscute de noi, cât și una sufletesca..
Timpul nu stă în loc pentru nimeni…nu ne putem întoarce în trecut, putem doar să ne asumam lecțiile pe care le-am primit și experiențele pe care le-am adunat de-a lungul dumului. Amintirile sunt comorile cu care rămânem, și așa cum susțin pe blogul meu în viața asta rămânem doar cu ce am visat, cu ce am iubit și cu cât am călătorit.
Nu putem trăi în viitor, acesta nu este o garanție pentru nimeni, ceea ce putem face este să conştientizăm că ne-a fost dăruit un bilet la spectacolul lumii în care călători vremelnici suntem…