Un weekend este prea puțin pentru a descoperi frumusețile răvășitoare ale acestei zone dar, în timpul limitat pe care l-am petrecut aici am încercat să suprind un pic din autenticitatea și frumusețea zonei.
Prima incursiune am facut-o în așa zisul suflet al satului maramureșan, bisericile de lemn. În această zonă găsim 85 de biserici de lemn dintre care 8 sunt incluse în Patrimoniul UNESCO. Acestea au câteva particularități, specifice acestei zone. Toate aceste biserici au elemente de arhitectură medievală românească și impresionează prin suplețe, eleganță și tehnica lemnului folosită. Ce se remarcă la acestea este lemnul sculptat cu neasemuită migală, acoperișul cu șindrilă cu motive ornamentale, icoane și fresce sobre din interior.
Turlele suple și înalte ale bisericilor ating cerul de parcă ating perfecțiunea și ne îndeamnă la contemplare, meditație și reculegere. Nu aș putea indica faptul că una dintre cele 8 ar fi mai specială decât alta, fiecare fiind aparte, dar aceea care mi-a atras atenția a fost Biserica din Budești Josani care poartă hramul Sfantului Nicolae. Datată din anul 1643 și considerată o construcție impunatoare pentru acea perioadă, aflată pe o colină și dominând zona de centru a satului este cea mai amplă biserică a Maramureșului istoric. Ce este special la această mânăstire și nu se regasește în altă parte? Turnul clopotniță cu 4 turnulețe. De asemenea, în interiorul ei se păstrează și astăzi o parte din zalele lui Pintea Viteazul, haiduc legendar al zonei.
A doua incursiune mi-a purtat pașii pe o rută de aproape 60 de kilometri pe ultima cale ferată forestieră adevărată care funcționează cu abur din lume, Mocănița de pe Valea Vaserului. În zilele noastre pe această rută circulă pe lângă locomotivele cu abur și locomotive Diesel. Calea ferată străbate de-a lungul răului Vaser o zonă impădurită imensă de o autenticitate și sălbăticie aparte și ajunge la o altitudine maximă de 1100 metri. Trebuie să știți că pentru plimbarea cu mocănița trebuie să vă ”înarmați” cu puțină răbdare, distanța de 60 km fiind parcusă în tihnă (aici parcă timpul trece mai domol) și cu 2 scurte opriri în aproximativ șase ore pe timp de vară.
Incursiunea finală a fost la Săpânța, localitate celebră pentru Cimitirul Vesel, renumit pentru crucile mormintelor viu colorate cu picturi naive reprezentâd scene din viața persoanelor decedate. Pe unele cruci există chiar versuri umoristice. Aici, crucile nu păzesc morminte, ci prezintă moartea ca un eveniment vesel, la fel cum era și în cultura dacilor. Primul epitaf este datat 1935, iar tot cimitirul are astăzi aproximativ 800 de cruci sculptate din lemn de stejar, colorate cu albastru de Săpânța și conțin deseori picturi pe ambele părți, pe una este pictată o descrierea a vieții celui îngropat, iar pe cealaltă motivul morții sale.
Ce am învățat din acest weekend într-un loc desprins din copilărie? Că biserica este sufletul satului și a vieții de zi cu zi, că portul popular se poartă și în zilele nostre cu mândrie și că mainile bunicilor au trudit să țese manual minunății de costume populare. Că meșteșugurile și tradițiile se transmit din generație în generație. Că aici putem oricând primi o lecție de geografie sau de istorie. Că oricând dorim ne putem întorce în timp la simplitate, tihnă și …casa bunicilor…
